Manasia. O privire istorică





MANASIA. O PRIVIRE ISTORICĂ

Prof. drd. Ştefan GRIGORESCU




Domeniul Manasia - Poarta principală (2010)


Aşezare înfloritoare, suburbană astăzi Urzicenilor, Manasia îşi are originile în sate existente cu câteva secole în urmă pe moşia sa actuală. Pe la anul 1600, lângă albia veche a râului Ialomiţa, la circa 10 km sud-est de actuala Manasie exista satul Uluiţi, o aşezare de ţărani dependenţi. Hrisoavele vremii nu menţionează de unde venea starea de uluire a locuitorilor săi şi după care s-a dat numele satului (1). Oricum, pe la anul 1630 Uluiţii se aflau în posesia marelui boier Diicu Buicescul, oltean de obârşie şi rudă cu Matei Basarab, care a şi avut în intenţie să-l facă urmaş la tronul ţării. Diicu Buicescul a dat satul drept zestre fiicei sale Păuna, căsătorită cu Drăghici Cantacuzino (2), mai apoi mare spătar al Ţării Româneşti şi unchi al lui Constantin Brâncoveanu (3). De pe la 1650 şi până pe la 1795, moşia Uluiţi s-a aflat în posesia Cantacuzinilor munteni, de la care avea să o cumpere (4) domnitorul fanariot Alexandru Ipsilanti.


Alexandru Vodă Ipsilanti (1725-1807)

Domnitor în Muntenia
septembrie 1774 - februarie 1782 
august 1796 - decembrie 1797

Domnitor în Moldova
decembrie 1786 - aprilie 1788
După anul 1700, mai la nord de Uluiţi, pe aceeaşi moşie stăpânită de Cantacuzini, apoi de familia Ipsilanti, avea să apară un alt sat de clăcaşi, Răcoreşti, numit aşa probabil după răcoarea pe care o dădea pădurea din apropierea sa.
Manasia propriu-zisă exista pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, dar pe o altă vatră decât cea actuală (5). Harta Ţării Româneşti a stolnicului Constantin Cantacuzino arată doar satul Uluiţi ca existând la anul 1700, dar Memoriile lui Bauer (1778) menţionează satele Uluiţi şi Manasia, iar Harta austriacă Specht localizează la 1790-1791 toate trei satele, anume Răcoreşti (,,Rukurest”), Uluiţi (,,Oloicza”) şi Manasia (,,Manasia”). Cât despre originea numelui acestui din urmă sat, se pot consemna mai multe consideraţii, care trimit la un personaj omonim, fie cel dintâi locuitor al satului, fie un boier stăpânitor la un moment istoric, fie chiar un călugăr. Oricum, un boier Manasia era amintit în Gârbovii învecinaţi ca moşie, în vremea lui Vodă Brâncoveanu, ca hotarnic şi martor (6). Nu este exclus ca începuturile satului Manasia să fie legate tocmai de numele său, formă românească a biblicului Manase. La începutul epocii moderne româneşti, satele Uluiţi şi Manasia apar menţionate în hrisoave, catagrafii şi hărţi, Răcoreştii fiind într-un declin ireversibil. Harta judeţului Ialomiţii 1827 aminteşte cele trei sate, cu Manasia şi Răcoreşti pe malul stâng al Cricovului şi cu Uluiţi mai spre sud, pe malul stâng al Ialomiţei (vechi). Harta rusă de la 1835 aminteşte Manasia cu 50 de gospodării, Uluiţi cu 60 de gospodării şi Răcoreşti fără nici o gospodărie (7), ceea ce arată că era către destrămare totală. Doi ani mai târziu, catagrafia plăşii Câmpului amintea Manasia cu 68 de familii şi Uluiţi cu 44 de familii, iar Răcoreştii nu mai sunt amintiţi (8), semn că dispăruseră ca aşezare, foştii săi locuitori strămutându-se în primele două sate amintite.


Efrem Obrenovici (1790-1856)


Principele Efrem Obrenovici este cel de-al doilea 
proprietar al domeniului Manasia. Moare în 1856 
și este îngropat în mormântul din biserica Manasia. 
În 1879 proprietatea este vândută lui Ion Hagienoff.

La anul 1835, moşia Uluiţi, cu aşezările Uluiţi, Manasia şi Răcoreşti, era vândută de familia Ipsilanti rudei lor, principele sârb Efrem Obrenovici. Acesta avea să stabilească o nouă vatră - sistematizată, după principii moderne - pentru satul Manasia, aşezând acolo pe toţi locuitorii din Uluiţi şi din vechea Manasie. Centrul aşezării avea să fie bine precizat în anii care au urmat, principele ctitorind acolo biserică parohială, şcoală şi conac. Familia Obrenovici (9) a stăpânit moşia Manasia până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când urmaşii lui Efrem Obrenovici au vândut-o lui Ion Hagianoff, fost ministru de externe al Bulgariei, refugiat din motive politice în România. Cu familia Hagianoff, satul Manasia a cunoscut o perioadă istorică ce poate fi considerată drept clasică pentru acestă aşezare. Ion Hagianoff şi ulterior fiul său Nicolae au ridicat sau restaurat la Manasia biserica parohială, şcoala sătească, monumentul eroilor, căminul cultural, Primăria şi hanul. S-a dat de lucru locuitorilor din întreaga zonă prin construirea în anul 1913 a Fabricii de cărămidă şi ţigle şi prin cultivarea cu viţă de vie a terenurilor dintre localităţile Manasia şi Urziceni. Pentru familia sa, Ion Hagianoff a construit un splendid conac şi a amenajat un parc, ambele constituind atracţia şi mândria întregii aşezări. Din anul 1948, proprietăţile familiei Hagianoff au fost confiscate de regimul comunist. Se încheia astfel o perioadă istorică însemnată pentru trecutul comunităţii de la Manasia, cu începuturi în secolul al XVII-lea sub Cantacuzini, continuând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea sub Ipsilanti şi culminând în secolul al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea cu vremurile familiilor Obrenovici şi Hagianoff (10)

Deceniile următoare aveau să lege Manasia în mod profund de oraşul Urziceni, dezvoltat în mod deosebit după 1969. Urmele istoriei rămân însă la Manasia (11) în primul rând prin monumentele sale, din ceea ce s-ar putea numi astăzi complexul istoric şi arhitectonic Obrenovici - Hagianoff. 

Biserica parohială Înălţarea Domnului se află în centrul localităţii, în dreapta drumului rutier către Constanţa. Construită între anii 1838-1942 de către principele sârb Efrem Obrenovici, biserica a fost reparată în mai multe rânduri, îndeosebi la anii 1938-1940, 1960 şi după 1990. Cu vădite influenţe arhitecturale sârbeşti, edificiul are un plan trilobat, având ca elemente de originalitate două mici abside la pronaos, către sud şi nord. Prima încăpere, pronaosul, este încununat de o turlă mică, octogonală ca plan şi învelită cu tablă. Naosul este separat de pronaos prin coloane, dispune de două abside semicirculare şi este încununat cu o turlă mare, cu acelaşi plan şi aspect ca şi turla mică. În naos se păstrează sarcofagul ctitorului bisericii, monumentul fiind realizat din marmură roşiatică şi având stema familiei domnitoare a Serbiei, precum şi inscripţii în limbile sârbă şi română. Interiorul bisericii prezintă picturi păstrate bine, datorită mai multor refaceri; apar tablourile unor sfinţi, dintre care nu lipsesc cei ai bisericii sârbeşti. Astfel, în stânga sunt înfăţişaţi sfinţii Gheorghe, Dimitrie şi Efrem, iar în dreapta sfinţii Ioan Zlataust, Grigorie Bogoslav, Nicolae cel Mare, alte tablouri înfăţişându-i pe sfinţii Chiril şi Metodiu, Sava şi Nemania. Acoperişul edificiului, realizat iniţial din şindrilă, este în prezent acoperit cu tablă, iar exteriorul edificiului este tencuit şi văruit astăzi în culoare crem. Pisania veche a lăcaşului este fixată chiar deasupra intrării, iar pisania nouă este pictată în pronaos, deasupra uşii.



Conacul Manasia-Hagianoff (2010)


Conacul Hagianoff, situat în centrul istoric al localităţii, este un monument de arhitectură unic pentru zona Urzicenilor. Numit de localnici cu popularul ,,castel", conacul a fost construit de Ion Hagianoff în anii 1899-1900 şi a servit drept reşedinţă familiei sale. După 1915 a trecut în proprietatea lui Nicolae I. Hagianoff, care l-a stăpânit până în 1948, când a fost confiscat de autorităţile comuniste. Câteva decenii s-a aflat pe rând în patrimoniul I.A.S. Borăneşti şi I.A.S. Urziceni, un timp adăpostind şi Grădiniţa din localitate. Din punct de vedere arhitectural, conacul se prezintă ca o clădire cu două nivele, constituită dintr-un corp principal şi un corp alipit, în stilul turnurilor de apărare medievale, de unde şi imaginea de castel pe care o oferă. Având stilul arhitectural elveţian, construcţia este realizată din cărămidă, cu unele părţi din marmură. Interiorul este îmbogăţit cu elemente decorative, cum ar fi tavane pictate, stucaturi, console din tencuială ş.a.




Parcul Domeniul Manasia (2010)

Un splendid parc cu numeroase specii de arbori şi păsări completează peisajul. Din incintă se păstrează trei laturi, dintre care una formată dintr-un zid masiv din cărămidă, cu o înălţime de 2,5 metri, o alta formată din grilaj de fier fixat pe postament de cărămidă, cu stâlpi de susţinere, iar ultima latură este dublată spre interior de construcţii anexe fostului conac şi care adăposteau crama familiei Hagianoff.
Monumentul eroilor reîntregirii naţionale se află în parcul localităţii, fiind aşezat dispus între incinta bisericii şi cea a conacului amintit mai devreme. Ridicat în anul 1937 în amintirea fiilor satului Manasia căzuţi la anii 1916-1918, monumentul este realizat din cărămidă, fiind tencuit şi văruit în culoare albă. Cuprinde un corp central, două corpuri alipite şi postamentul. Corpul central al monumentului se prezintă sub forma unui soclu dreptunghiular, aşezat ,,în picioare” şi având pe faţada sudică incizată o cruce ortodoxă. Pe soclu este dispus bustul unui ostaş român, cu cască, aplecat în faţă, către stânga. Bustul este realizat din bronz, în mărime dublă faţă de cea naturală. Cele două corpuri alipite sunt mai scund şi au prinse câte o placă din bronz, pe care sunt menţionaţi cei 73 de eroi din Manasia, căzuţi pentru unitatea naţională.
În centrul localităţii se mai află un monument ridicat în anii postbelici pentru eroii din al doilea război mondial - placă dreptunghiulară ,,în picioare”- iar în cimitirul din Manasia sunt păstrate peste 60 de monmente ale eroilor satului (12), mărturii şi ele ale contribuţiei acestei comunităţi la trecutul glorios al neamului.

NOTE.
(1) A se compara cu numele altor sate de clăcaşi: Atârnaţi, Răsturnaţi, Raşi, Hierbinţi etc.
(2) Radu Ştefan Ciobanu, Pe urmele stolnicului Constantin Cantacuzino. Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1982, p.51. Păuna din Uluiţi este aşadar străbuna Cantacuzinilor munteni.
(3) În vremea lui Brâncoveanu hrisoavele amintesc pe un Marcea din Uluiţi, slujitor domnesc şi hotarnic de moşii.
(4) Cel care a vândut moşia Uluiţi lui Ipsilanti a fost boierul moldovean Theodor Balş, căsătorit cu Maria, fiica lui Pârvu Cantacuzino.
(5) Unele hărţi o arată mai către est faţă de poziţia actuală, dar potrivit unei tradiţii locale vatra satului vechi ar fi fost mai către nord, acolo unde şi astăzi mai pot fi văzute câteva cruci din piatră, cu inscripţii şterse prin scurgerea timpului.
(6) I. Ciolca, Grindu-Monografie, p.176-177. Pomenit la 1707 ca ,,Manesie” şi la 1708 ca ,,Manasi”.
(7) Constantin C. Giurescu, Principatele Române, p.238-239.
(8) D. J. A. N. I., Fond Prefectura Judeţului Ialomiţa, dosar 76/1837, fila 1.
(9) Despre rolul Obrenovicilor în istoria Serbiei moderne, vezi Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din sud-estul Europei în epoca modernă. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p.75-77.
(10) Privitor la contribuţia acestor mari familii balcanice la trecutul localităţii Manasia, vezi şi excelentul material realizat de Gabriela Alexandru, Gelal Oprea şi Nicolae Tache, Semne ale Cantacuzinilor, Obrenovicilor şi Hagianoffilor la Manasia. În ,,Tribuna literar-artistică şi culturală”, anul I, decembrie 2001, p.25.
(11) De semnalat apariţia în anul 2003 a unei frumoase lucrări despre această aşezare, având ca autori pe Pr. Corneliu Ion Stan, Sorin Geacu şi Adrian Lucian Scărlătescu, Manasia (Ialomiţa). Contribuţii monografice. Ed. Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, Slobozia, 2003.
(12) O listă completă a eroilor satului căzuţi în al doilea război mondial, la biserica parohială din Manasia.